" -Daca nu m-ai fi invatat dumneata, domnisorule, ramaneam mai rau ca un tigan! sfarsi taranul intorcand capul spre Titu cu o privire recunoscatoare.
-Adica cum te-am invatat eu? facu tanarul uimit.
-Vai de mine, mi se pare ca dumneata ai uitat de tot? zise Ion. Nu tii minte cand mi-ai spus, ehe, acu-s doi ani aproape, ca trebuie sa silesc pe badea Vasile sa-mi dea pe Ana?
Titu tresari. Niciodata nu se gandise ca o vorba aruncata la intamplare poate starni o intorsatura in viata unui om. Purtarea lui Ion fata de Ana si Vasile Baciu i se paruse urata si neinteleasa.
-Dar socrul tau?... Il lasasi sarac? intreba dansul simtindu-se complicele tuturor nesabuintelor lui.
-Tot pamantul e al meu, domnisorule! ranji Ion cu multumire patimasa. Cat pamant!...Numai sa-mi dea Dumnezeu sanatate sa-l stapanesc, ca-i al meu!
Patima din glasul lui infiora pe Titu. Indarjirea, egoismul si cruzimea cu care omul acesta a urmarit o tinta, fara sa se uite in dreapta sau in stanga, il infricosau, dar il si miscau. Se gandi la sovairile lui din vremea aceasta, la zigzagurile neputincioase, la alegerile lui dupa teluri de-abia intrezarite, si se simti mic in fata taranului care a mers drept inainte, trecand nepasator peste toate piedicile, luptand neobosit, impins de o patima mare. El se framanta cu dorintele nelamurite, faureste planuri peste puterile lui, traieste cu visuri fermecate, si alaturi de dansul viata inainteaza vijelios. Un simtamant de slabiciune ii stranse inima.
-Numai o pasiune puternica, unica, nezdruncinata da pretul adevarat al vietii! murmura dansul intristat si dandu-si seama ca el n-a fost in stare sa urmareasca fara preget o singura tinta."
Liviu Rebreanu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu